BINECUVANTARE

Viata mea, cuvintele mele, inima mea, toate iti apartin Tie, Doamne! Faca-se Voia Ta in Toate! Mintea mea a devenit mintea Ta, corpul meu a devenit Corpul Tau, Spiritul meu este Unul cu Spiritul Tau. Vino Tu si traieste prin mine. Binecuvanteaza-mi fiinta si inalta-mi Spiritul, pentru a simti splendoarea uniunii cu Tine! Multumesc. AMIN.ASA SA FIE,SI ASA ESTE!

IMNUL UNIVERSULUI

„Da, Doamne, cred: şi cred din ce în ce mai puternic, pentru că nu este doar o încercare de a mă consola, ci de a mă desăvârşi, tu eşti la originea impulsului şi la sfârşitul acestui drum, pe care toată viaţa mea nu pot decât să îl urmez. Şi tu eşti cel care însufleţeşti pentru mine, cu omniprezenţa ta, miriada de influenţe cărora mă supun permanent. În viaţa care izvorăşte din mine şi în materia care mă susţine găsesc mai mult decât darurile tale. Te găsesc pe tine însuţi care mă faci să particip la existenţa ta. O, Doamne, a cărui chemare precede prima noastră mişcare, dăruieşte-mi aspiraţia de a exista – pentru ca, prin acea sete divină care este darul tău, accesul la marile ape să se deschidă în mine. Nu mă lipsi de setea divină de viaţă, acea energie primordială. Şi tu, a cărui înţelepciune iubitoare îmi dă formă din toate formele şi întâmplările lumii, ajută-mă să pot să cred, să cred cu înflăcărare şi mai presus de orice, în prezenţa ta activă.” ~Teilhard de Chardin, Imnul Universului

IERTARE!

IERTAREA sa ne primeneasca Inimile de vina greselilor si greutatilor trecutului, CONSTIENTIZAREA momentului "Acum" sa ne limpezeasca Mintile de gandurile prea multe si prea-lumesti, RESPIRAREA in Ritmul Propriu sa ne readuca Sanatatea in trupurile noastre, ACCEPTAREA Prezentei Lui "Sunt Cine Sunt" sa ne calauzeasca spre Acasa, IUBIREA si INTELEPCIUNEA Lui Christos sa ne inspire zi de zi precum in vechime au luminat pe fericitii contemporani ai LUI IISUS! NAMASTE! "Încurajat să intru în mine însumi, călăuzit de Tine, am intrat în adâncul inimii mele... O, Adevăr veşnic şi Iubire adevărată şi scumpă Veşnicie! Tu eşti Dumnezeul meu, după tine suspin ziua şi noaptea... Târziu de tot Te-am iubit, O, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit! Şi iată, Tu erai înăuntrul meu şi eu eram afară, şi acolo Te căutam... Tu erai cu mine şi eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine acele creaturi care, dacă nu ar fi în Tine, nici măcar nu ar exista. M-ai chemat, ai strigat, ai spart surzenia mea. M-ai luminat, m-ai străfulgerat şi, în cele din urmă, ai vindecat orbirea mea. Ai suflat peste mine parfumul Tău şi eu l-am respirat şi acum mă topesc după Tine. Te-am gustat şi acum mi-e foame şi sete de Tine!". SF.AUGUSTIN

CUNOASTEREA

CUNOAȘTEREA: Inteligența spirituală care trăiește înăuntrul fiecărei persoane. Sursa a tot ceea ce știm. Înțelegere intrinsecă. Înțelepciune eternă. Partea nesfârșită din noi care nu poate fi influențată, manipulată sau coruptă. Un potențial în toate formele de viață inteligentă. Cunoașterea este Dumnezeu în tine și Dumnezeu este întreaga Cunoaștere din Unives.
„Neînfricarea ta, în viitor, trebuie să nu fie născută din prefăcătorie, ci născută din certitudinea ta în Cunoaștere. În acest fel, tu vei fi un refugiu al păcii și o sursă de bogăție pentru alții. Asta îți este menit să fii. Din acest motiv ai venit în lume.

IISUS

Cel mai mare OM din istorie, Cel mai mare OM din istorie, Iisus, n-a avut servitori, si totusi I se spunea Stapan N-a avut diploma, si totusi I se spunea Invatator. N-a avut medicamente, si totusi I se spunea Vindecator. N-a avut armata, si totusi se temeau de EL N-a castigat nici un razboi, si totusi a cucerit lumea. N-a comis nici o crima, si totusi l-au rastignit. A fost inmormantat, si totusi traieste si azi.

joi, 26 decembrie 2013

RUDOLF STEINER-CHRISTOS SI SUFLETUL UMAN

Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

CONFERINŢA I

Norrköping, 12 iulie 1914

Prietenii noştri din Norrköping şi-au exprimat dorinţa să tratez la această întâlnire un subiect ce se referă la fiinţa care, în domeniul ştiinţei spiritului, ne este cea mai importantă dintre toate şi cea mai aproape: fiinţa lui Christos. Pentru a răspunde acestei dorinţe mi-am propus să vă descriu însemnătatea acestei trăiri a entităţii lui Christos în sufletul uman. Vom avea astfel prilejul să vorbim din punctul de vedere al ştiinţei spiritului despre importanţa cea mai omenească, aş spune, a creştinismului, depre acel aspect care merge cel mai direct la inimă.
Sufletul uman! Pentru a-l desemna în sensul ştiinţei spiritului avem un cuvânt care nu-l cuprinde în totalitate, dar care, pentru fiinţele pământeşti ce suntem, pătrunde sufletescul la limitele sale largi: este monosilaba „eu“. Entitatea „eu“ coincide în fond, cât suntem pe Pământ, cu sufletul nostru. Când rostim cuvântul „eu“, ne aducem aminte imediat că prin această entitate desemnăm unul din cele patru mădulare ale naturii umane. Spunem, în adevăr, că fiinţa omenească are patru mădulare constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul. La începutul studiului nostru va fi de ajuns să ne aducem aminte că acest corp fizic, legile sale şi natura sa nu se pot explica prin ceea ce este mediul nostru pământesc actual. Ştim că pentru a înţelege corpul fizic trebuie să urcăm la cele trei încorporări precedente ale Pământului nostru, încorporarea Saturn, Soare şi Lună. Ştim că într-un trecut infinit îndepărtat, în timpul încorporării saturniene a Pământului nostru, acest corp fizic dobândise deja principiul său; ştim apoi că, în timpul încorporării Soare, corpul eteric şi-a aflat principiul său, iar în timpul încorporării Lună, corpul astral. Şi ce este de fapt evoluţia noastră pământească dacă nu o succesiune de faze şi epoci care îi permit eului să se realizeze în toată plenitudinea sa!
Putem spune: Aşa cum corpul fizic, la capătul evoluţiei saturniene, atinsese un anumit stadiu foarte important pentru el, aşa cum corpul eteric atinsese şi el un punct esenţial al dezvoltării sale la sfârşitul evoluriei Soare, iar corpul astral la sfârşitul evoluţiei Lună, tot aşa eul nostru, la sfârşitul evoluţiei Pământ, va ajunge la un punct foarte important al evoluţiei sale. Mai spunem şi că eul nostru îşi continuă această dezvoltare prin intermediul a trei mădulare sufleteşti: prin sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectivităţii şi sufletul conştienţei. Toate lumile delimitate de aceste trei mădulare sufleteşti au şi ele ceva de-a face cu eul nostru. Aceste trei mădulare sufleteşti sunt cele care şi-au pregătit în cursul evoluţiei noastre pământeşti cele trei mădulare exterioare, corpul fizic, eteric şi astral, şi care se vor dezvolta într-un anumit fel în continuare în epoci de cultură ulterioare, în perioada postatlanteană, adaptându-se la corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic, încât Pământul să se poată pregăti pentru trecerea la faza de evoluţie jupiteriană.
În accepţiunea cea mai largă a termenului, am putea spune că evoluţia omului în cursul perioadei pământeşti este evoluţia sufletului său. S-ar putea spune: Când a luat naştere Pământul, atunci a început şi în om să se trezească sufletescul după anumite legi. Mai întâi el a lucrat la învelişurile exterioare ale fiinţei umane, apoi efortul său s-a îndreptat asupra lui însuşi, iar acum se pregăteşte să lucreze din nou la aceste învelişuri exterioare pentru ca să poată avea loc faza jupiteriană. Nu trebuie pierdut din vedere ce trebuie să devină omul în sufletul său în timpul evoluţiei pământeşti. El trebuie să devină ceea ce se poate desemna prin expresia „personalitate“. Această personalitate are însă nevoie mai întâi să se bucure de acea calitate pe care o putem numi „voinţa liberă“; pe de altă parte, are nevoie şi de posibilitatea de a descoperi în ea însăşi calea care permite să regăseşti divinul în Cosmos. Pe de o parte voinţa liberă, posibilitatea de a alege între bine şi rău, frumos şi urât, adevărat şi fals. Pe de altă parte, înţelegerea divinului în aşa fel încât el să pătrundă în sufletul nostru, să ne simţim umpluţi de el, impregnaţi în mod liber. Acestea sunt cele două ţeluri finale ale dezvoltării sufletului omenesc pe Pământ.
Şi se poate spune că, în vederea acestor ţeluri, evoluţia sufletească a omului pe Pământ a primit două daruri religioase. Un dar religios este destinat să sădească în sufletul omenesc forţele care conduc la libertate, la deosebirea adevărului de fals, a frumosului de urât şi a binelui de rău. Pe de altă parte, un alt dar religios a trebuit să îi fie dat omului în timpul evoluţiei pământeşti pentru a sădi în sufletul său germenele prin care sufletul să poată simţi în sine, unit cu sine, divinul. 
Primul dar religios este cel ce ne apare în măreaţa scenă de la începutul Vechiului Testament: Ispita şi Căderea. Celui de al doilea îi corespunde tot ceea ce înglobăm în expresia „Misteriul de pe Golgota“.
Aşa cum Ispita şi Căderea au un raport strâns cu obârşia libertăţii umane, cu puterea de a distinge între bine şi rău, frumos şi urât, adevărat şi fals, tot aşa Misteriul de pe Golgota are de-a face cu faptul că sufletul uman va putea regăsi calea către divin. El va şti că în el poate lumina divinul, divinul îl poate pătrunde. În aceste două daruri este cuprins oarecum esenţialul evoluţiei pământeşti, tot ceea ce sufletul omenesc va fi în stare – în cursul acestei evoluţii – să vieţuiască în adâncurile sale profunde, ceea ce ţine în modul cel mai strâns de fiinţa şi devenirea sa.
În ce raport se află aceste două daruri, vieţuirea intimă a sufletului uman cu esenţa şi devenirea sufletului omenesc?
În loc să vă fac o expunere abstractă, aş vrea să plec de la o observaţie în totalitate corectă, de la o anumită scenă a Misteriului de pe Golgota, aşa cum l-a păstrat tradiţia istorică şi s-a incrustat adânc în inima şi sufletul oamenilor – şi ar trebui să fie şi mai incrustat. Să admitem că în Christos-Iisus avem înaintea noastră acea fiinţă despre care am vorbit şi pe care am caracterizat-o în cursul discuţiilor noastre de ştiinţă a spiritului; să admitem deci că în Christos-Iisus avem în faţa ochiului spiritual cel mai important lucru ce ne poate apărea nouă, oamenilor, din întreg Universul. Apoi, în faţa acestui sentiment, să ne reprezentăm strigătele şi ura mulţimii furioase din Ierusalim, înainte de Răstignire, în momentul Judecăţii. Să ne aducem în faţa ochiului spiritual faptul că Sinedriul din Ierusalim consideră că este de o importanţă capitală să-L întrebe pe Christos-Iisus despre raporturile Sale cu Dumnezeu, să-L întrebe dacă El se consideră cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Să aducem în faţa ochiului spiritual faptul că pentru Sinderiu asta înseamnă cea mai mare blasfemie pe care a putut-o rosti Christos-Iisus. Să ne mai aducem în faţa ochilor scena istorică în care poporul urlă şi cere, cu strigăte cumplite, moartea lui Christos-Iisus. Şi să încercăm acum să ne reprezentăm ce înseamnă de fapt din punct de vedere istoric aceste strigăte şi această ură populară. Ce ar fi trebuit să recunoască poporul în persoana lui Christos-Iisus? Ar fi trebuit să recunoască în El fiinţa care îi conferă vieţii pământeşti sensul şi importanţa sa. Ar fi trebuit să recunoască Fiinţa care are ca misiune să împlinească actul fără de care omenirea pământească n-ar putea regăsi drumul care duce la divin. Ar fi trebuit să înţeleagă că sensul evoluţiei pământeşti n-ar putea fi aflat fără această Fiinţă. Oamenii ar trebui să elimine din evoluţia pământească însăşi noţiunea de om, dacă ar vrea să şteargă evenimentul Christos.
Să ne reprezentăm acum cum mulţimea condamnă şi blestemă fiinţa datorită căreia omul pământesc devine cu adevărat om, cea care îi dă Pământului sensul şi ţelul său. Ce vrea să spună asta? Asta nu vrea să spună decât că omenirea atinsese atunci un stadiu al evoluţiei sale pământeşti în legătură cu care se poate spune: În cei care la acea vreme, în Ierusalim, reprezentau cunoaşterea despre adevărata fiinţă a omului această cunoaştere era întunecată, ei nu ştiau ce este omul, care este rostul lui pe Pământ. Această scenă ne spune că omenirea ajunsese la un punct al evoluţiei în care se pierduse pe sine însăşi, în care condamna ceea ce îi dădea sensul şi importanţa ei în evoluţia pământească. În strigătele mulţimii pornite se putea percepe un cuvânt inspirat nu de înţelepciune ci de nebunie: Nu vrem să mai fim oameni, respingem ceea ce ne dă în continuare sens ca oameni.
Când reflectezi la toate acestea, atunci ceea ce, de pildă, creştinismul paulinic numeşte „raportul omului cu păcatul şi vina“  apare puţin altfel în faţa privirii spirituale. Ceea ce Pavel înţelege prin asta este faptul că, în cursul evoluţiei sale, omul a căzut într-o stare de păcat şi vină din care nu se poate libera prin sine însuşi. Pentru ca omul să se poată libera de păcat şi vină, şi prin aceasta de toate consecinţele care provin din ele, a fost nevoie ca Christos să vină pe Pământ. Aceasta este ideea lui Pavel. Şi s-ar putea spune: Dacă ar fi trebuit o dovadă în sprijinul acestei teze, această dovadă este dată de mânia şi ţipetele celor care strigă: „Răstigneşte-L!“  Fiindcă acest strigăt arată că oamenii nu mai ştiau ce au de făcut pe Pământ, nu mai ştiau că evoluţia lor anterioară tindea să răspândească întuneric peste ceea ce este natura umană.
Prin aceasta am ajuns însă şi la punctul ce s-ar putea numi „dispoziţia pregătitoare a sufletului omenesc faţă de entitatea lui Christos“. Ea constă în aceea că sufletul, chiar dacă este incapabil să o exprime în cuvinte clare, simte, prin ceea ce poate vieţui în el: De la începutul Pământului, m-am dezvoltat în aşa fel încât prin propriile mele puteri îmi este imposibil să ating ţelul evoluţiei mele. Unde pot găsi ceva de care să mă prind, să mă ţin? Cum să-mi procur ceea ce îmi lipseşte pentru a ajunge la ţelul vieţii mele? – A avea sentimentul că fiinţa umană depăşeşte cu mult ceea ce sufletul poate realiza iniţial prin forţa sa datorită evoluţiei sale pământeşti de până acum, iată care este dispoziţia creştină pregătitoare. Când apoi sufletul găseşte ceea ce trebuie să fie unit în mod necesar cu fiinţialitatea sa – pentru care însă nu află în sine însuşi forţa –, când sufletul găseşte ceea ce îi dă aceste forţe, atunci ceea ce a găsit este Christos. Atunci sufletul dezvoltă raportul lui cu Christos; pe de o parte, el poate spune: La începutul Pământului mi-a fost destinat să devin o fiinţialitate, care în cursul evoluţiei s-a umbrit în mine, iar dacă acum privesc în acest suflet întunecat, îmi lipsesc forţele pentru a-mi împlini această fiinţialitate. Dar o să-mi întorc privirile spre Christos. El îmi va da aceste forţe. Atunci sufletul omenesc, aşa cum, pe de o parte, a devenit el şi, cum, pe de altă parte, îl simte pe Christos apropiindu-se de el, intră într-un raport direct, personal cu Christos. Îl caută pe Christos, dar ştie că nu-L poate găsi dacă Christos nu se dăruie El însuşi omenirii în cursul evoluţiei ei, dacă nu se apropie de ea din afară.
Un Părinte al Bisericii, a cărui importantă este în genere recunoscută, n-a avut teamă să spună despre filosoful grec Heraclit, ca şi despre Socrate şi Platon, că ei au fost creştini avant la lettre, înainte de fondarea creştinismului. De ce face asta acest Părinte al Bisericii? Da, ceea ce azi se numeşte confesiune întunecă mult şi din ceea ce erau la origine învăţături pline de lumină. Chiar sfântul Augustin spunea: „În toate religiile exista ceva adevărat, şi acest adevăr era ceea ce era creştin în ele înainte ca creştinismul să fi căpătat un nume“. Augustin mai putea spune asta. Azi, dacă cineva şi-ar permite să spună acelaşi lucru în cadrul unei confesiuni creştine, ar fi acuzat de erezie.
Ajungem cel mai repede să înţelegem ce a vrut să spună acel Părinte al Bisericii când i-a numit creştini pe vechii filosofi greci, dacă încercăm să intrăm în simţirea acelor suflete care, în primele secole ale erei creştine, au căutat să fondeze şi să facă de înţeles raporturile lor personale cu Christos. Aceşti creştini nu îl gândeau pe Christos ca şi când înainte de Misteriul de pe Golgota n-ar fi avut legătură cu evoluţia pământească. Dar, prin Misteriul de pe Golgota, sarcina Sa, misiunea Sa în ce priveşte evoluţia Pământului a devenit diferită de ceea ce a fost înainte. A nu-L căuta pe Christos în evoluţia Pământului decât după Misteriul de pe Golgota nu este ceva creştinesc! Adevăraţii creştini ştiu că Christos a fost totdeauna legat de evoluţia Pământului.
Să luăm mai întâi poporul lui Israel. Cunoştea acest popor pe Christos? Nu întreb dacă poporul evreu cunoştea numele de Christos, dacă avea deja conştienţa a ceea ce v-am spus, întreb numai dacă cineva care înţelege cu adevărat creştinismul poate să spună: Iudeii Îl aveau deja pe Christos, Îl cunoşteau pe Christos. Se poate să ai în preajma ta pe cineva pe care îl vezi după înfăţişarea sa exterioară, dar nu-i ştii adevărata natură, nu poţi să-l caracterizezi pentru că nu te-ai ridicat până la a-l cunoaşte. Aş spune că, în sensul propriu-zis creştin al termenului, vechiul iudaism Îl avea pe Christos, dar nu-I cunoştea adevărata natură. Ce spun eu aici este creştinesc? Este creştinesc pe cât este şi paulinic.
Dar unde se găsea Christos pentru vechii iudei? Vechiul Testament povesteşte că atunci când Moise a scos din Egipt poporul iudeu şi l-a dus în pustie, în timpul zilei avea în faţa lui un stâlp de nor iar noaptea un stâlp de foc. Este spus că iudeii au traversat marea şi că marea s-a despărţit în faţa lor în aşa fel încât ei au putut să o străbată cu piciorul, în timp ce egiptenii au fost înecaţi când marea s-a închis. Mai este spus că iudeii au cârtit că nu aveau apă, dar că, la porunca Dumnezeului lor, Moise s-a apropiat de o stâncă din care a făcut să ţâşnească apă lovind-o cu toiagul, aşa încât această apă i-a înviorat pe evrei.
Dacă vrem să prezentăm această conducere a iudeilor prin Moise într-un mod pe care să-l accepte raţiunea omenească, vom spune că Moise îi conducea pe evrei în timp ce el însuşi era condus de Dumnezeul său. Cine era acest Dumnezeu?
Să nu ne dăm noi înşine răspunsul. Să-l lăsăm mai curând pe Pavel să ne spună cine era Dumnezeul care i-a condus pe evrei în pustie. În prima Epistolă către Corinteni citim aceste cuvinte:
„Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor – el vrea să spună stâlpul de nor şi stâlpul de foc – şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, prin Moise, s-au botezat în nor şi mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească. Şi toţi aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce avea să vină. Iar piatra era Christos. “
Cine era deci, în spusele lui Pavel, cel care i-a condus pe evrei, care a vorbit cu Moise, care a făcut să ţâşnească apa din stâncă şi a despicat marea înaintea paşilor lor? Numai cel care ar fi gata să susţină că Pavel nu era creştin ar putea pretinde că este contrar creştinismului să Îl vezi pe Christos în Dumnezeul lui Moise, în Dumnezeul conducător al Vechiului Testament.
Pe de altă parte, există în Vechiul Testament un pasaj care, cred, este cu adevărat foarte greu de înţeles când te apleci cu seriozitate asupra lui. Cel care nu citeşte Vechiul Testament în mod superficial, ci caută să îi prindă coerenţa, revine mereu la acest pasaj şi se întreabă: Ce poate însemna asta? Iată pasajul:
Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul lui de două ori şi a ţâşnit apă multă şi a băut obştea şi dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu m-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»“. [1]

Integraţi acest pasaj în contextul Vechiului Testament. Când poporul începe să murmure, Cel Veşnic îi poruneşte lui Moise să lovească stânca cu toiagul. Moise o loveşte şi din ea ţâşneşte apă. Totul se petrece deci datorită lui Moise şi Aaron, aşa cum a poruncit Domnul, şi imediat după aceea ni se spune că Cel Veşnic îi reproşează lui Moise – dacă este un reproş – că nu a crezut în El. Ce înseamnă asta? Studiaţi toate comentariile făcute asupra acestui pasaj şi căutaţi să înţelegeţi cu ajutorul lor acest verset. Nu îl veţi înţelege, aşa cum nu se înţeleg multe alte pasaje din Biblie. Căci acest text închide o taină importantă. Cel care l-a condus pe Moise, Cel care i-a apărut în rugul aprins, care a călăuzit poporul prin pustie, care a făcut să ţâşnească apă din stâncă era Domnul, Christos! Dar timpul încă nu se împlinise şi Moise însuşi nu l-a recunoscut, Moise L-a luat drept un altul. Iată explicaţia acestui cuvânt: Moise n-a crezut în Cel care i-a poruncit să lovească stânca cu toiagul.
Cum îi apare Domnul – Christos – poporului evreu? Auzim că „ziua într-un stâlp de nor şi noaptea într-un stâlp de foc“. El s-a manifestat şi atunci când a despicat apele pentru a salva acest popor, şi-n multe alte prilejuri a căror povestire poate fi citită în Vechiul Testament. Se poate spune că El acţiona în nor şi în foc, în aer, în manifestările elementelor naturii, însă vechilor israeliţi nu le-a venit niciodată ideea că Cel ce le apărea astfel în stâlpul de nor sau de foc, Cel care împlinea miracole precum despicarea mării se manifestă în forma Sa primordială şi în sufletul uman. De ce nu le-a venit niciodată acest gând? Pentru că sufletul uman pierduse forţa de a percepe în el însuşi natura sa cea mai profundă, pierduse această forţă prin mersul pe care îl luase evoluţia omenirii. Sufletul vechilor evrei putea deci să contemple natura, să se lase impresionat de măreţia manifestărilor elementelor naturii. Atunci el putea presimţi peste tot prezenţa Dumnezeului său. Dar în el însuşi, aşa cum era constituit sufletul atunci, el nu putea să-L găsească în mod nemijlocit.
Pe Christos îl avem deci în Vechiul Testament. El acţiona acolo, dar oamenii nu L-au recunoscut. Si cum acţiona El? Nu-L vedem cum acţiona când parcurgem Vechiul Testament? Cel mai important lucru pe care l-a primit Moise prin gura lui Iahve şi a trebuit să-l dea poporului său au fost Cele zece Porunci. El le-a primit de la puterea elementelor prin care-i vorbea Iahve. Moise nu cobora în adâncimile propriului său suflet, nu se întreba în cursul unei meditaţii solitare: Cum vorbeşte Dumnezeu inimii mele? Nu, el urca din greu muntele şi voinţa divină i se dezvăluia în forţele elementelor. Voinţă, acesta este caracterul fundamental al Vechiului Testament. Acest caracter fundamental este numit adesea Caracter-lege. Voinţa acţionează în evoluţia umană şi se exprimă în legi, de pildă în Decalog, în Cele zece Porunci. Dumnezeu a făcut cunoscut oamenilor voinţa Sa cu ajutorul elementelor. Voinţa lucrează în evoluţia pământească. Cam acesta este sensul Vechiului Testament, iar Vechiul Testament, conform întregului său sens, cere de la oameni supunere în faţa acestei voinţe.
Dacă ne aducem în faţa sufletului tot ce am discutat până acum, rezultatul poate fi rezumat în cuvintele: Voinţa Domnului a fost dată oamenilor, dar aceştia nu au recunoscut pe Domnul, divinul; ei nu l-au cunoscut astfel încât să-L poată uni cu propriul lor suflet.
Să-i părăsim acum pe evrei şi să ne ocupăm de păgâni. Păgânii L-au avut pe Christos? Este creştineşte să spui că şi păgânii L-au avut pe Christos? Păgânii şi-au avut Misteriile lor. Cei care erau iniţiaţi aici erau aduşi la punctul în care sufletul lor părăsea corpul, moment în care legătura care uneşte sufletul de corp se desfăcea. Când sufletul era ieşit din corp, el percepea în lumea spirituală tainele existenţei. Multe erau legate de aceste Misterii, multe cunoştinţe primea candidatul la iniţiere în aceste Misterii. Dar dacă cercetăm lucrul suprem pe care îl putea obţine discipolul, acesta era faptul că atunci când se afla în afara corpului său fizic se afla în prezenţa lui Christos. Aşa cum Moise fusese în prezenţa lui Christos, tot astfel se afla şi adeptul Misteriilor în Misterii, când era cu sufletul său în afara trupului. Christos exista deci şi pentru păgâni, dar numai în Misterii; El nu li se revela decât când sufletul era în afara trupului. Şi chiar dacă păgânii – ca şi evreii – au recunoscut tot atât de puţin ca fiind Christos Fiinţa în faţa căreia era adus discipolul Misteriilor, Christos era pentru ei acolo! S-ar putea spune: Pentru păgâni au fost orânduite Misterii. În Misterii au fost admişi cei ce erau pregătiţi şi maturi. Prin aceste Misterii, Christos acţiona în lumea păgână. De ce a trebuit să fie aşa? Pentru că sufletul omenesc, în evoluţia sa de la începutul Pământului, îşi pierduse forţa proprie de a-şi găsi prin sine însuşi entitatea adevărată. Această entitate adevărată a trebuit să se dezvăluie sufletului omenesc atunci când sufletul nu mai era prizonierul omenirii, adică atunci când sufletul nu mai era legat de corp, cum era cazul cu iniţiatul din Misterii. Atunci el era dezbrăcat de caracterul său omenesc. Christos era acolo şi pentru păgâni. El îi călăuzea în treburile Misteriilor. Dar niciodată nu s-a întâmplat ca un om să poată spune: Dacă îmi dezvolt propriile mele forţe descopăr sensul Pământului. Acest sens se pierduse, devenise obscur. Forţele sufletului fuseseră împinse în sfere prea adânci pentru ca acest suflet să poată regăsi prin propriile forţe sensul Pământului.
Dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră ceea ce primeau în Misteriile păgâne candidaţii la iniţiere, recunoaştem că aceasta era înţelepciunea. Evreilor le era dată voinţa pin Lege, adepţilor Misteriilor păgâne le-a fost acordată înţelepciunea. Acum, dacă privim ceea ce caracterizează această înţelepciune păgână, putem oarecum caracteriza acest lucru prin cuvintele: Omul pământesc, dacă nu ieşea din corpul său, ca discipol spiritual, nu putea, prin înţelepciune, să-l recunoască pe Dumnezeul său ca atare. Divinitatea nu se putea revela oamenilor nici prin înţelepciune şi nici prin voinţă. Există o expresie care răsună cu totul minunat prin istoria Greciei antice, o expresie care este ca o chemare adresată omenirii. Dar aceste cuvinte erau gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, deci la intrarea unui templu de Misterii: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“. Ce semnificaţie are faptul că această expresie „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, ca o chemare adresată oamenilor, a fost scrisă la intrarea templului de Misterii? Înseamnă că peste tot, afară, unde omul rămâne om aşa cum l-a format evoluţia sa de la începutul Pământului, el nu ar putea împlini această cerinţă „Cunoaşte-te pe tine înşuţi“, că omul trebuia să se transforme, şi anume trebuia ca, în Misterii, să desfacă legătura care uneşte sufletul de corp, pentru a ajunge să se cunoască pe sine însuşi. Astfel, aceste cuvinte, care stăteau ca o cerinţă minunată, gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, ne indică şi ele că pentru omenire începuse o perioadă de întuneric; cu alte cuvinte, că nu puteai să ajungi în mod normal la Dumnezeu prin înţelepciune, aşa cum nu ţi se dezvăluia în mod nemijlocit ca voinţă. 
Aşa cum sufletul individual poate simţi că nu-şi poate aduce în sine forţele care să-i revele sensul Pământului, tot aşa, pe planul istoric, vedem sufletul iudeilor astfel constituit încât Moise însuşi, capul poporului, n-a recunoscut pe Cel care îl călăuzea. În ce-i priveşte pe păgâni, vedem că cerinţa „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ nu putea fi împlinită decât în sânul Misteriilor, fiindcă omul, aşa cum a devenit în cursul evoluţiei pământeşti, omul, cu legătura sa dintre trup şi suflet, nu putea dezvolta în el forţa care să-i permită să se cunoască pe sine însuşi. Răsună spre noi cuvintele: „Nici prin înţelepciune, nici prin voinţă nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu“. Şi atunci prin ce Îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu?
Am caracterizat adsesea, în esenţa sa, momentul în care Christos a intervenit în evoluţia omenirii pământeşti. Trebuie să ne oprim acum foarte atent asupra sensului atunci când se spune că s-a produs o anumită întunecare a sufletului uman, că nici prin voinţă, nici prin înţelepciune nu i se putea dezvălui elementul divin propriu-zis. Ce înseamnă de fapt aceasta?
Se vorbeşte de tot felul de relaţii ale omenescului cu divinul. Atunci când se relatează de relaţiile omenescului cu divinul se vorbeşte despre sensul pe care omenescul îl are în divin, aşa încât adesea nu putem face deosebirea între raporturile omenescului cu divinul şi ale oricărui alt pământesc cu divinul. În zilele noastre mai întâlnim încă mereu filosofi care pretind că se ridică până la Dumnezeu numai prin pură filosofie. Or, filosofia singură nu duce la Dumnezeu. Desigur, prin filosofie ajungi să ştii că în lume domneşte un divin şi să te simţi unit cu Universul; poţi să ajungi să înţelegi că, o dată cu moartea sa, fiinţa umană ar trebui să fie, într-un mod sau altul, unită cu Universul; dar în ce mod? Felul în care se uneşte, la asta nu poţi ajunge prin pură filosofie De ce nu? Dacă vă gândiţi la adevăratul sens a tot ce v-am spus deja adineauri, veţi putea spune: Ceea ce i se dezvăluie sufletului uman pe Pământ între naştere şi moarte este prea slab în forţele sale pentru a percepe ceva care depăşeşte domeniul pământesc, care atinge divin-spiritualul. Pentru a ne face clar acest lucru, să cercetăm sensul nemuririi.
Astăzi nu se mai ştie deloc ce sens poate să aibă nemurirea omenească. Mulţi oameni vorbesc înainte de toate de nemurire şi, în această privinţă, nu pot spune decât că sufletul uman, cu entitatea sa, trece prin poarta morţii, că el găseşte undeva un loc în Cosmos. Asta însă o face orice fiinţă. Principiul care este unit cristalului trece, când cristalul se dizolvă, în Cosmos. Tot aşa se întâmplă cu planta care se vestejeşte, cu animalul care moare. Dar pentru om mai este încă ceva. Pentru el nemurirea nu are sens decât dacă îşi poate păstra conştienţa individuală atunci când trece prin poarta morţii. Imaginaţi-vă un suflet omenesc nemuritor care să fie inconştient după moarte; această nemurire n-ar avea nici cel mai mic sens. Trebuie ca sufletul să rămână conştient dincolo de moarte, ca să poţi vorbi de nemurire. Dar aşa cum este unit sufletul cu trupul, el nu poate găsi în sine însuşi nimic despre care să poată spune: Asta am să duc în mod conştient dincolo de moarte. Căci conştienţa umană este cuprinsă între naştere şi moarte, ea nu durează decât până la moarte. Aşa cum o are la început sufletul, această conştienţă nu merge decât până la moarte. Voinţa divină luminează înlăuntrul acestei conştienţe, de pildă în Cele zece Porunci. Citiţi în Cartea lui Iov dacă această iluminare interioară i-a permis să se dezvolte destul încât conştienţa lui să fie zguduită şi din ea să iasă forţe care să-l facă să poată spune: Trec conştient prin poarta morţii. O, cum ne apare cuvântul spus către Iov: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori" [2]. Ştim că Iov nu este sigur că trece cu conştienţă prin poarta morţii. Să vedem, pe de altă parte, cum se explică frica de moarte la greci: Mai bine să fii cerşetor pe Pământ decât rege în împărăţia umbrelor. Avem aici, furnizată de către păgânism, dovada că ei nu mai aveau nici o certitudine asupra nemuririi omeneşti. Şi azi chiar, câţi oameni nu sunt la fel de nesiguri! Toţi cei care cred că, trecând prin poarta morţii, omul s-ar dizolva în Univers, s-ar uni cu un Univers nedefinit, nu ţin cont ce trebuie să-şi atribuie sufletul dacă vrea să-şi spună că este nemuritor.
Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvânt şi vom înţelege cum trebuie să-şi înfăţişeze omul nemurirea sa; este vorba de cuvântul iubire. Tot ceea ce am spus despre nemurire putem apropia de ceea ce desemnează acest cuvânt. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobândi prin voinţă. Ea nu este ceva ce dobândim prin înţelepciune. Iubirea trăieşte în domeniul sentimentului, dar noi ştim şi trebuie să recunoaştem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Când aprofundezi natura sufletului omenesc îţi dai seama că acesta n-ar mai fi el însuşi dacă n-ar putea să iubească.
Să ne imaginăm acum că, trecând prin poarta morţii, ne-am pierde individualitatea, ne-am uni cu Atotdivinul. Am fi în sânul acestei divinităţi, am face parte integrantă din ea, dar n-am mai putea să-l iubim pe Dumnezeu, am fi chiar în El. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înşine am fi în Dumnezeu. Suntem forţaţi să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfârşit odată cu individualitatea. O fiinţă nu poate iubi decât ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi. Pentru ca omul să înţeleagă semnificaţia Pământului, el a trebuit să fie lămurit asupra nemuririi sale în aşa fel încât să-şi dea seama că fiinţa sa este inseparabilă de iubire. Nici voinţa, nici înţelepciunea nu-i pot da omului ceea ce are el nevoie. Numai iubirea o poate face.
Ce fusese deci întunecat în cursul evoluţiei umane pe Pământ? Să luăm pe evreu, sau pe păgân: ceea ce fusese întunecat la ei era conştienţa dincolo de moarte. Conştienţă există între naştere şi moarte; în afară de naştere şi moarte este întuneric, din conştienta în trupul pământesc nu rămâne nimic. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, se citea la intrarea sanctuarului grec, ca cea mai sacră chemare adresată omenirii. Însă omul nu putea răspunde la aceasta decât: Da, dacă rămân legat în trup cu sufletul meu aşa cum sunt ca om pământesc, eu nu mă pot recunoaşte în acea individualitate care poate iubi dincolo de moarte. Aşa ceva nu pot! A şti că dincolo de moarte poţi iubi ca individualitate, aceasta era ceea ce pierduseră oamenii.
Moartea nu este încetarea existenţei corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginaţi-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conştienţa sa ar fi de aşa natură încât el să ştie cu certitudine ce-l aşteaptă după moarte, aşa cum ştie astăzi că Soarele va răsări mâine şi îşi va continua drumul pe cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toţi oamenii ar şti că moartea este doar un fenomen care îi face să treacă de la o formă la alta. Nici Pavel nu înţelegea prin moarte sfârşitul corpului fizic, ci doar că de fapt conştienţa nu dura decât până la „moarte“, că omul, atât timp cât rămânea legat de corpul său în viaţa pământească respectivă, nu-şi putea păstra conştienţa în acest corp decât până la moarte. Ori de câte ori Pavel vorbeşte despre moarte, putem adăuga: „absenţa unei conştienţe dincolo de moarte“.
Şi atunci, ce i-a dat Misteriul de pe Golgota omului? În faţa omenirii, o dată cu Misteriul de pe Golgota s-au aflat o sumă de evenimente naturale, un stâlp de nor sau de foc? Nu, în faţa oamenilor stătea un om, Christos-Iisus. Odată cu Misteriul de pe Golgota s-a împlinit cumva, din natura tainică, ceva asemănător cu despicarea apelor mării pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată trece? Nu, în faţa oamenilor stătea un om. El îi face pe paralitici să meargă, deschide ochii orbilor. Aceste lucruri sunt înfăptuite de un om.
Evreul trebuia să privească natura pentru a găsi în ea pe cel pe care-l numea Domnul Dumnezeul său. Acum putea fi privit un om şi se putea spune că în el trăia Dumnezeu. Păgânul trebuise să fie iniţiat, sufletul său a fost nevoit să iasă din corp ca să se afle în prezenţa fiinţei care este Christos: Pe Pământ, el nu putea bănui prezenţa lui Christos. El putea să ştie doar că Christos era în afara Pământului. Acum, ceea ce trăia în afara Pământului coborâse pe Pământ, primise un corp omenesc.
În Christos-Iisus stătea, ca om în faţa celorlalţi oameni, fiinţa în faţa căreia se găsise, în Misterii, sufletul liberat de corpul său. Ce rezultă de aici? Rezultă că, din acest moment, forţele pierdute de către om de la începutul evoluţiei pământeşti, aceste forţe prin care îi este garantată nemurirea, au venit din nou către el prin Misteriul de pe Golgota. În biruirea morţii pe Golgota se află obârşia forţelor care au putut aprinde din nou în sufletul omenesc forţele pierdute. Şi cursul evoluţiei pământeşti va fi de acum în aşa fel încât, cu cât omul îl va primi mai mult în sufletul său pe Christos, cu atât mai mult va descoperi ce anume din el poate iubi şi dincolo de moarte, ceea ce înseamnă că el poate sta ca individualitate nemuritoare în faţa Dumnezeului său. De aceea, numai după Misteriul de pe Golgota a devenit adevărat cuvântul: „Să-L iubeşti pe Dumnezeul tău mai mult ca orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“
Voinţa a fost dată din rugul aprins, prin Decalog. Înţelepciunea a fost dată prin Misterii. Dar iubirea a fost dată prin faptul că Dumnezeu s-a făcut om în Christos-Iisus. Iar garanţia că putem să iubim dincolo de moarte şi că prin forţele regăsite ale sufletului nostru poate fi întemeiată o comunitate a iubirii între om şi Dumnezeu şi între toţi oamenii, această garanţie datează de la Misteriul de pe Golgota. Sufletul omenesc a regăsit în Misteriul de pe Golgota ceea ce pierduse de la obârşiile Pământului, forţele sale slăbind tot mai mult.
Trei forţe în trei mădulare sufleteşti umane: voinţă, înţelepciune şi iubire! În această iubire, sufletul îşi percepe relaţia sa cu Christos. Am vrut să vă prezint aceste lucruri dintr-un anumit unghi. Ceea ce astăzi a putut să vă apară aforistic va fi dezvoltat în următoarele conferinţe. Cred că putem fi profund convinşi că orice progres în cunoaşterea lui Christos este un câştig real pentru sufletul omenesc şi că, dacă privim relaţia sufletului omenesc cu Christos, vedem iar clar că, înainte de Misteriul de pe Golgota, între sufletul omului şi Christos era un fel de văl, că acest văl a fost sfâşiat prin Misteriul de pe Golgota şi că putem spune pe bună dreptate: Prin Misteriul de pe Golgota o fiinţă cosmică a intrat în viaţa Pământului, o fiinţă suprapământească s-a unit cu Pământul.
Îngăduiţi-mi, iubiţii mei prieteni, să fac şi azi o remarcă – poate zilele următoare îmi vor oferi iar acest prilej – pe care aş dori să o aduc şi în faţa dumneavoastră: Reproşurile, adversităţile faţă de învăţătura noastră spirituală devin tot mai puternice. Ce-i drept, aceste adversităţi nu luptă cu prea mult adevăr, însă sunt mereu prezente.
Să reflectăm puţin asupra unui cuvânt pe care dumneavoastră l-aţi putut auzi în ultimele zile, rostit dintr-un alt unghi, şi care aici este repetat, să reflectăm la cuvântul spus la sfârşitul acestor consideraţii care ne-a arătat, tot dintr-un alt unghi, cum o fiinţă cosmică devine în Christos o fiinţă pământească – mă refer la cuvântul rostit aici ca şi când ar fi ceva necreştinesc să spui despre Christos că este o fiinţă cosmică. Da, chiar s-a pomenit că trebuie spus: Această învăţătură teosofică sau antroposofică nu vede că este necreştinesc să vorbeşti de un principiu cosmic, de o fiinţă cosmică, în timp ce oamenii au câştigat exact ceea ce Evangheliile relatează în detaliile lor asupra lui Iisus. Cei care spun aşa ceva se socotesc adevăraţi creştini. Dar mulţi dintre ei nu observă câtuşi de puţin că ei, cu creştinismul lor, dau o palmă adevăratului creştinism. Să vorbeşti despre Christos ca despre o entitate cosmică, care are importanţă nu doar pentru Pământ, ci şi pentru Cosmos, asta ar fi necreştinesc! Acest lucru a fost spus din unghiul ce vrea să apere creştinismul de cercetarea spirituală. S-a spus: Christos, aşa cum ne apare El nouă, fără să luăm în considerare cosmicul, va trăi în sufletul omenesc cât timp va exista Pământul. Nu cred că mulţi oameni observă cât de neevanghelic rosteşte limba tocmai un astfel de cuvânt. Câteodată poate că observă: Aici vorbeşte ostilitatea faţă de ştiinţa spiritului –, ei da, asta poţi înţelege. Asta înseamnă deci să vorbeşti dintr-un „punct de vedere creştin“. Acest punct de vedere este el însă cu adevărat un punct de vedere creştin? El ne declară eretici – căci deja erezie poate fi numită asta –, dreptul lui, el consideră asta privilegiul său; ne declară eretici. El consideră creştinismul nostru, sau mai bine zis antroposofia noastră, îndoielnică sub aspectul creştinismului. În el, punctul de vedere al adevăratului creştinism nu numai că nu trăieşte în noţiunea sa, dar nu mai trăieşte nici în obişnuinţele de viaţă sufletească. Fiindcă sufletul cu adevărat creştin nu va spune niciodată: Christosul avut în vedere aici va trăi în inimile oamenilor cât timp va exista Pământul. – De ce nu? Fiindcă un creştin care spune asta a uitat pur şi simplu cuvintele din Evanghelii: „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“. Prin aceasta însă şi Christos este înfăţişat ca fiinţă cosmică. Iar acela care ia ca adevărat ceea ce se spune prin cuvinte precum „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“, acela vorbeşte creştineşte. Cel care însă vorbeşte fără să gândească când vrea să opună creştinismul său antroposofiei păcătuieşte faţă de cuvintele: „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“ când spune: Noi vrem un Christos care acţionează aici cât timp va dăinui Pământul; el nu înţelege nimic din adevăratul creştinism, care nu este scris doar în cărţi, ci şi în stele.
Uneori trebuie să ne lămurim de ce natură sunt atacurile care vin azi din diverse direcţii împotriva creştinismului antroposfiei noastre. În alunecatul limbii poţi observa uneori mult mai mult ce a devenit creştinsmul în astfel de suflete decât vezi prin lecturile obişnuite din ziua de azi.
Ce poate trăi în sine sufletul omenesc cu Christosul său, despre asta vom vorbi în zilele ce urmează.

MULTUMESC,IARTA-MA,TE IUBESC!

Mulțumesc Tată Ceresc, că azi, Iubirea, Lumina, Vindecarea și Iertarea Ta… coboară pe Pământ și pătrund fiecare ființă în parte, trezind conștiințele, spălând inimile, întărind încrederea, alinând durerea, lăsând pe fiecare în parte mai iubitor, mai luminos, mai armonios, mai aproape de Calea sa de Lumină și mai aproape de pulsul Iubirii Tale, Infinite și Eterne.
    MULTUMESC,TE IUBESC,IARTA-MA!
 

duminică, 22 decembrie 2013

RUDOLF STEINER -DE LA IISUS LA CHRISTOS-PARTEA A-III-A

 Rudolf Steiner

DE LA IISUS LA CHRISTOS

GA 131

CONFERINŢA a III-a

Ceea ce urmează să ne preocupe acum este raportul care există între conştienţa religioasă şi acea ştiinţă, acea cunoaştere pe care omul o poate dobândi din lumile superioare, în general, şi – lucru care are legătură cu tema noastră – în special cu acea cunoaştere despre relaţia lui Christos Iisus cu aceste lumi superioare, care se poate obţine cu ajutorul forţelor clarvăzătoare superioare. Căci dumneavoastră vă este clar, desigur, că până acum evoluţia creştinismului a fost de aşa natură încât pentru cei mai mulţi oameni n-a fost posibil ca ei să ajungă la tainele faptului christic prin propria lor cunoaştere clavăzătoare. Cu alte cuvinte, trebuie să recunoaştem: creştinismul a pătruns în foarte multe inimi, el a fost înțeles într-o anumită măsură de nenumărate suflete, fără ca aceste inimi şi suflete să fi fost în stare să-şi înalţe privirea către lumile superioare, pentru ca din cunoaşterea acestor lumi să ajungă la contemplarea clarvăzătoare a ceea ce s-a petrecut pentru evoluţia omenirii prin Misteriul de pe Golgota şi tot ceea ce se leagă de el. Trebuie de aceea să facem o deosebire foarte clară între aplecarea religiilor către Christos şi aplecarea spre cunoaşterea lui Christos a cuiva care încă nu ştie nimic despre cercetarea suprasensibilă şi care poate fi ştiut fie direct prin conştienţa clarvăzătoare, fie dacă, dintr-un motiv oarecare, tainele creştinismului îi sunt împărtăşite de către nişte cerecetători clarvăzători.
Acum, desigur, cu toţii veţi fi de acord că în cursul secolelor care au trecut după Misteriul de pe Golgota au existat totdeauna oameni, la toate nivelurile de cultură spirituală, care şi-au mărturisit în adâncul vieţii lor lăuntrice adeziunea faţă de misterele creştine. Acest fapt trebuie să vi se pară, în fond, cu totul firesc, dacă aţi reţinut cele ce s-au spus chiar de curând în unele conferințe ale mele [Nota 29]; căci într-adevăr, abia în secolul al XX-lea – acest lucru a fost spus de foarte multe ori – va avea loc, într-un anumit fel, o repetare a Evenimentului christic, din acest moment facultăţile generale de cunoaştere ale oamenilor începând să ia un curs ascendent, permițând tot mai multor oameni să ajungă, în viitoarele trei milenii, la contemplarea directă a lui Christos Iisus, chiar fără o pregătire deosebită pentru clarvedere. Ceea ce nu era cazul până în prezent. Până acum nu au existat, să zicem aşa, decât două sau – poate vom reuşi să arătăm chiar astăzi – trei surse de cunoaştere a misterelor creştine pentru acei oameni ce nu au ajuns pe cale naturală la viziuni suprasensibile.
Prima sursă au fost Evangheliile şi tot ceea ce ne spun Evangheliile sau tradiţia legată de acestea. Cealaltă sursă decurgea din faptul că întotdeauna au existat oameni clarvăzători care şi-au putut adânci privirea în lumile superioare şi care, din propria cunoaştere, au putut transpune în cuvinte faptele Evenimentului christic, şi acestora li s-au alăturat oameni, la o Evanghelie eternă ce, să zicem aşa, putea fi comunicată necontenit lumii prin oamenii clarvăzători. Acestea par să fie, iniţial, singurele două surse de cunoaştere existente în cadrul evoluţiei omenirii creştine de până acum.
Dar începând din secolul al XX-lea se mai adaugă una. Ea apare prin aceea că la tot mai mulţi oameni are loc o extindere, o intensificare a forţelor de cunoaştere, şi asta fără ajutorul meditaţiilor, a concentrărilor sau a altor exerciţii. Un număr din ce în ce mai mare de oameni ajung să poată reface – aşa cum am mai spus în repetate rânduri – prin ei înşişi experienţa lui Pavel pe drumul Damascului. Şi prin aceasta va începe o nouă epocă, despre care putem spune: Ea aduce un mod de contemplare directă a însemnătății şi a entităţii lui Christos Iisus.
Vă veţi întreba acum, desigur: Care este de fapt diferenţa dintre contemplarea lui Christos Iisus, aşa cum a fost ea totdeauna posibilă pentru conştienţa clarvăzătoare ca urmare a unei evoluţii esoterice, şi cea pe care, fără a urma această evoluţie esoterică, o vor avea oamenii în cursul următoarelor trei milenii, începând cu secolul al XX-lea?
Există aici, fără îndoială, o diferenţă considerabilă. Şi ar fi fals să crezi că ceea ce vede azi clarvăzătorul în lumile superioare despre Evenimentul christic datorită dezvoltării sale clavăzătoare şi ceea ce au văzut clarvăzătorii după Misteriul de pe Golgota privitor la acest eveniment ar fi exact acelaşi lucru cu ceea ce va deveni vizibil pentru un număr tot mai mare de oameni. Sunt două lucruri cu totul diferite. Şi pentru a înțelege în ce constă diferenţa între acestea trebuie să interogăm mai întâi cercetarea clarvăzătoare în legătură cu motivul care face ca, începând din secolul al XX-lea, Christos Iisus să pătrundă tot mai mult în conştienţa obişnuită a oamenilor. – Motivul apare în cele ce urmează.
După cum la începutul erei noastre, pe plan fizic, în Palestina a avut loc un eveniment în care Christos a jucat rolul esenţial, un eveniment care are importanţă pentru întreaga omenire, tot astfel în cursul secolului al XX-lea, către sfârşitul secolului, va avea loc un eveniment important; desigur, acesta nu se va desfăşura în lumea fizică, ci în lumile superioare, şi anume în acea lume pe care noi o numim pentru început lumea etericului. Şi acest eveniment va avea aceeaşi importanţă fundamentală pentru evoluţia omenirii ca şi Evenimentul din Palestina de la îneputul erei noastre. Aşa cum noi trebuie să spunem că pentru Christos însuşi drama Golgotei a însemnat moartea unui Dumnezeu şi victoria unui Dumnezeu asupra morţii – în ce mod trebuie înțeleasă aceasta urmează să mai discutăm; faptul nu s-a mai întâmplat niciodată până atunci şi nici nu se va mai întâmpla după aceea –, tot astfel în viitor va avea loc un eveniment de o profundă importanţă, numai că el nu se va împlini pe planul fizic, ci în lumea eterică. Şi prin faptul că se împlineşte acest eveniment, că Christos însuşi va lua parte la acest eveniment, se creează posibilitatea ca oamenii să învețe să-l vadă, să-L contemple pe Christos.
Dar despre ce eveniment este vorba?
Este vorba de faptul că în secolul al XX-lea o anumită funcție din Univers ce priveşte evoluția umană este preluată de Christos – şi aceasta într-un mod mult mai radical decât a fost cazul până în prezent. Cercetarea ocultă, cercetarea clavăzătoare ne învață că, într-adevăr, în zilele noastre se petrece un lucru important, şi anume acela că Christos devine Stăpânul karmei pentru evoluția omenirii. Şi acesta este începutul a ceea ce găsim exprimat şi în Evanghelii: El va reveni pentru a separa, sau pentru a provoca starea de criză pentru cei vii şi pentru cei morți. – Numai că, în sensul cercetării oculte, acest eveniment nu trebuie înțeles ca şi când ar fi un eveniment unic, ce trebuie să aibă loc pe planul fizic, ci că el se leagă de întreaga evoluție viitoare a omenirii. Şi în timp ce creştinismul şi evolulia creştină de până în prezent au însemnat un fel de pregătire, acum intervine un fapt nou şi important: Christos devine Stăpânul karmei; Lui îi revine în viitor sarcina de a stabili bilanțul nostru karmic, de a hotărî raportul dintre activul şi pasivul vieții noastre.
Tot ceea ce se spune acum este în general cunoscut de ocultismul occidental de multe secole şi niciun ocultist care ştie despre ce este vorba nu va nega aceste lucruri. Dar, în special în ultima vreme, acestea au fost atent revizuite prin toate metodele cercetării oculte. Să încercăm să ne facem o idee mai precisă despre cele spuse acum.
Dacă vă adresați celor care cunosc ceva lucruri adevărate despre aceste probleme, cu toții vă vor confirma un fapt, care însă pentru a fi rostit, să spunem aşa, cerea mai întâi momentul actual al dezvoltării antroposofice; căci tot ceea ce poate face sufletul nostru apt să primească un atare fapt trebuie mai întâi să fie adunat la un loc. Cu toate acestea, dacă vreți să cercetați, puteți găsi şi în literatura ocultă expresii referitoare la aceasta. Dar eu nu voi face niciun fel de referire la literatură ci voi analiza numai faptele corespunzătoare.
În expunerea anumitor probleme, chiar şi a celor ridicate de mine, a trebuit să se descrie lumea de fapte ce intră în discuție atunci când omul trece prin poarta morții. Există un număr mare de oameni, în special cei care au trecut prin etapele de dezvoltare ale civilizației occidentale, care, în momentul următor desprinderii corpului eteric, la moarte, viețuiesc un fapt foarte precis – aceste lucruri nu sunt însă identice pentru toți. Noi ştim că trecerea omului prin poarta morții coincide cu părăsirea de către el a corpului fizic. Atunci omul mai rămâne un scurt timp legat de corpul său eteric; apoi, puțin câte puțin, corpul său astral şi Eul se desprind la rândul lor de corpul eteric. Noi ştim că el ia cu sine un extract din corpul eteric; mai ştim şi că corpul eteric urmează în principal alte căi, în general el fiind încredintat ansamblului Cosmosului. Fie că el se dizolvă complet, ceea ce însă nu se întâmplă decât în anumite situații de imperfecțiune, fie că el continuă să subziste sub o formă închegată de forțe active. – După ce şi-a lepădat acest corp eteric, omul intră în regiunea Kamaloka, în perioada de purificare din lumea sufletească. Dar înainte de a intra în această perioadă de purificare din lumea sufletească se face o experiență cu totul specială, despre care, aşa cum s-a spus, nu s-a vorbit până acum, fiindcă faptul trebuia întâi să se coacă. Dar acum aceste lucruri pot fi pe deplin receptate de către cei care pot judeca în mod real ceea ce vrem noi să analizărn aici. Omul viețuieşte aici întâlnirea cu o entitate bine definită, care îi prezintă bilanțul său karmic. Această individualitate, situată acolo ca un fel de contabil al forțelor karmice, era pentru un mare număr de oameni figura lui Moise. De unde şi formula utilizată în Evul Mediu, care provine de la rosi¬crucieni: În momentul mortii Moise îi prezintă omului registrul păcatelor sale [Nota 30] – nu este o exprimare foarte exactă, dar asta nu are acum importanță – şi îi arată totodată Legea aspră, pentru ca el să recunoască în ce măsură s-a îndepărtat de la această Lege strictă după care ar fi trebuit să se conducă.
În epoca noastră această funcție trece – faptul are o importanță deosebită – de la Moise la Christos Iisus, în viitor omul având a-L întâlni din ce în ce mai mult pe Christos Iisus ca judecător la său, ca judecătorul său karmic. Iată evenimentul suprasensibil. Aşa cum pe plan fizic, la începutul erei noastre, s-a petrecut Evenimentul din Palestina, în epoca noastră, în lumea imediat superioară nouă, are loc această preluare a funcției de judecător karmic de către Christos Iisus. Acest lucru are drept consecință în lumea fizică faptul că omul va dezvolta tot mai mult în viitor sentimentul că, prin tot ceea ce face, el inițiază ceva pentru care trebuie să dea socoteală lui Christos. Şi acest sentiment, care apare de aici înainte cu totul natural în cursul evoluției omenirii, se va metamorfoza, astfel încât sufletul se umple cu o lumină, care treptat începe să iradieze din omul însuşi, iar aceasta va ilumina entitatea lui Christos în lumea eterică. Cu cât acest sentiment, care va avea o importanță mult mai mare decât conştiința abstractă, se va dezvolta mai mult, cu atât făptura eterică a lui Christos va deveni mai vizibilă în secolele viitoare. Vom trata acest subiect într-un mod şi mai precis în zilele care urmează şi vom vedea atunci că aici avem un eveniment cu totul nou, care se va răsfrânge asupra evoluției christice a omenirii.
Să vedem însă mai întâi cum a decurs evoluția christică pe planul fizic pentru conştiența neclarvăzătoare şi să ne întrebăm: Nu există oare şi o a treia cale, în afara celor două caracterizate deja?
Într-adevăr, de-a lungul evoluției creştine a existat întotdeauna această a treia cale şi ea trebuia să existe. Căci evoluția omenirii nu s-a ghidat niciodată după părerile oamenilor, ci după faptele obiective. De-a lungul secolelor au existat o mulțime de păreri cu privire la Christos, fără de care conciliile, adunările ecleziastice şi teologii nu ar mai fi avut de ce să poarte atâtea discuții în contradictoriu, iar în epoca noastră, putem spune, există tot atâtea concepții despre Christos câti oameni sunt. Dar realitățile nu țin seama de concepțiile oamenilor, ci de forțele reale existente în cursul evoluției omenirii. Aceste realități ar putea fi recunoscute de un număr mult mai mare de oameni, de pildă, chiar prin simpla analiză a conținuturilor Evangheliilor, dacă ar avea răbdare, dacă nu ar fi atât de pripiți şi părtinitori în analizarea obiectivă a faptelor. Cei mai mulți oameni au fost înclinați să-şi facă o imagine despre Christos nu după realitate, ci după preferințele lor, după felul în care ei şi-L reprezintă ca ideal. Şi într-o anumită măsură trebuie să recunoaştem că acelaşi lucru îl fac astăzi şi teosofii de toate nuanțele. Dacă, de exemplu, în cadrul literaturii teosofice a devenit foarte popular obieceiul de a se vorbi de individualități omeneşti superior evoluate [Nota 31], care au câştigat un anumit avans în evoluție, acesta este un adevăr pe care niciun om care gândeşte concret nu-l poate contesta. Noțiunea de Maestru, de individualitate superioară, noliunea de Inițiat chiar, trebuie să fie admise de o gândire concretă. Ca să le respingi ar trebui să nu admiți noțiunea de evoluție. Dacă însă privim acum noțiunea de Maestru sau de Inițiat trebuie să spunem: Această individualitate este una care a trecut prin numerose încarnări, căre prin exerciţii, printr-o viață plină de cucernicie, a dobândit ceva diferit față de ceilalți oameni, ea devansând restul omenirii şi însuşindu-şi forțele pe care ceilalți oameni nu şi le vor însuşi decât în viitor. Este acum cu totul firesc ca cel care şi-a dobândit această concepție despre astfel de individualități din cunoaşterea teosofică să încerce un sentiment de profundă venerație față de individualitățile Maeştrilor, ale Inițiaților etc. Şi dacă de la această noțiune urcăm şi mai sus, către o viață atât de sublimă, cum ni se pare a fi cea a lui Buddha, încât, în spiritul cunoaşterii teosofice, mărturisim: Buddha [Nota 32] trebuie privit ca unul dintre cei mai mari Inițiați – atunci în cugetul, în rațiunea şi sentimentele noastre putem dobândi o relație sufletească, un raport față de această individualitate.
Când însă acum, pe solul unei astfel de cunoaşteri şi simțiri teosofice, teosoful se apropie de chipul lui Christos Iisus, în el se naşte ca de la sine înțeles nevoia – nu putem tăgădui că într-un anumit sens este chiar normal ca această nevoie să se nască – de a lega pe Christos Iisus al său de aceeaşi noțiune ideală pe care şi-a făcut-o despre un Maestru, despre un Inițiat, poate chiar despre Buddha. Şi poate el va fi tentat să afirme: Şi Iisus din Nazaret trebuie privit în acelaşi fel ca un mare Inițiat! Această părere preconcepută ar răsturna cunoaşterea adevăraţei entități christice cu capul în jos. Ea n-ar fi decât o idee preconcepută, chiar dacă una perfect plauzibilă. Căci cum ar putea cineva, care şi-a dobândit raportul cel mai profund, cel mai intim cu Christos, să nu-l aşeze pe purtătorul Ființei christice pe aceeaşi linie cu un Maestru, cu un Inițiat, cu Buddha, de pildă? Cum să nu facă aşa ceva? Acest lucru ni se pare cu totul firesc. Unui astfel de om a nu face aceasta i s-ar părea poate o desconsiderare a lui Iisus din Nazaret. – Prin aceasta suntem şi tentați să nu ne ghidăm după realități cel puțin aşa cum transpar ele din tradiția care ni s-a transmis.
Un lucru însă ar putea fi recunoscut de către orice om din aceste fapte care ni s-au transmis, numai să vrea să pătrundă ceea ce se poate constata la o privire nepărtinitoare a documentelor şi transpare printre rânduri, în ciuda tuturor concluziilor conciliilor, în ciuda a ceea ce au scris diverşi oameni, Părinți ai Bisericii, predicatori ecleziaşti etc.: faptul că Iisus din Nazaret nu poate fi numit, de exemplu, un Inițiat. Căci oricine se poate întreba: Unde, în tradiție sau în moştenirea lăsată, apare ceva care să ne facă să aplicăm noțiunea de Inițiat, aşa cum o cunoaştem noi din învățătura teosofică, lui Iisus din Nazaret? Un lucru a fost evidențiat chiar din primele timpuri ale creştinismului, şi anume că cel care este numit Iisus din Nazaret era un om ca toți, ceilalți, un om slab ca toți ceilalți. Și cel mai aproape de sensul a ceea ce a venit în lume sunt cei care susțin vorbele: Iisus a fost un om obişnuit! Aşadar, în cele ce ni s-au lăsat moşternire, dacă le analizăm terneinic, nu există, de fapt, nimic care să ne facă să recunoaştem noțiunea de Inițiat. Iar dacă dumneavoastră vă amintiți ceea ce s-a spus în conferințele trecute despre evoluția unuia dintre copiii Iisus [Nota 33], în care a trăit Zarathustra până la doisprezece ani, şi despre evoluția celuilalt copil Iisus, în care Zarathustra a trăit ulterior până la treizeci de ani, vă veți spune: Aici avem de-a face cu un om deosebit, cu un om la ființa căruia întreaga istorie, întreaga evoluție a lumii a făcut, într-un fel, cele mai mari pregătiri, fie şi numai pentru că ea a creat două corpuri omeneşti, făcând ca unul să fie locuit până la doisprezece ani, celălalt de la doisprezece la treizeci de ani, de individualitatea lui Zarathustra. Dar tot aşa ne vom spune: Prin aceea că aceste două. făpturi Iisus erau individualități atât de marcante, înseamnă că şi Iisus din Nazaret ocupă un rang înalt, dar el nu a avansat pe aceeaşi cale pe care o urmează o individualitate-inițiat, care păşeşte continuu de la o încarnare la alta.
Făcând totuşi abstracție de faptul că în al treizecilea an individualitatea christică pătrunde în corpul lui Iisus din Nazaret, trebuie spus că însuşi Iisus din Nazaret părăseşte acest corp, şi din momentul Botezului în Iordan avem de-a face – dacă acum nu vorbim de Christos – cu un om pe care, în sensul cel mai exact al cuvântu¬lui, îl putem cataloga drept un simplu om, numai că el este purtătorul lui Christos. Dar noi trebuie să facem distincție între purtătorul lui Christos şi Christos însuşi din acest purtător. În acest corp, care este purtătorul lui Christos, nu mai locuia individualitatea omenească ce atinsese o treaptă de evoluție deosebit de înaltă, căci acest corp fusese părăsit de individualitatea lui Zarathustra. Evoluția pe care o arătase mai înainte Iisus din Nazaret, această treaptă de evoluție provenea din aceea că în el trăia individualitatea lui Zarathustra. Însă, după cum ştim, această natură omenească a fost părăsită de individualitatea lui Zarathustra. Acesta este motivul pentru care această natură omenească, imediat după luarea sa în stăpânire de către individualitatea christică, a fost asaltată de tot ceea ce emană din natura omenească, adică de Ispititor. Tot acesta este şi motivul pentru care Christos a cunoscut toate îndoielile şi grijile ce ne sunt descrise ca viețuiri avute pe Muntele Măslinilor. Cine omite faptul că entitatea christică nu a locuit într-un om care să fi atins nivelul superior al unui Inițiat, ci într-un om simplu, care nu se deosebea de ceilalți decât prin aceea că era organismul de învelişuri corporale abandonate în care trăise Zarathustra, cine nu înțelege aceasta nu poate răzbate spre o cunoaştere adevărată a Ființei lui Christos. Purtătorul lui Christos era un om obişnuit, nu un Inițiat! Abia după ce am recunoscut acest fapt ni se vor deschide unele perspective asupra întregii naturi a Evenimentului de pe Golgota şi a Evenimentelor din Palestina în general. A-l considera pe Christos Iisus un mare Inițiat ar însemna să-l punem pe acelaşi plan cu alte naturi de Inițiali. Noi nu facem asta. Ar putea exista unii oameni care să spună că noi nu facem asta pentru că, din nu ştiu de prejudecată, vrem să-l punem pe Christos Iisus deasupra tuturor celorlalți Inițiați, să-l considerăm cel mai înalt dintre Inițiați. Cei care raționează astfel nu ştiu ceea ce trebuie să vestim în epoca noastră ca rezultate ale cercetării oculte.
Nu este deloc vorba de a micşora cu ceva meritele celorlalți Inițiați. În cadrul concepției despre lume orientată după cercetările oculte ale prezentului, căreia noi îi aparținem, se ştie, la fel de bine cum o ştiu şi ceilalți, de existența unei alte importante individualități, contemporană cu Christos Iisus, despre care noi spunem că era un adevărat Inițiat. Este chiar dificil, dacă nu pătrundem mai în detaliu faptele, să diferențiem intim această ființă omenească de Christos Iisus, căci acest contemporan i se aseamănă într-adevăr foarte mult. Când aflăm, de pildă, că acest contemporan al lui Christos Iisus este anunțat înainte de naşterea sa printr-o apariție cerească, faptul ne aduce aminte de vestirea lui Iisus din Evanghelii. Când auzim că acest contemporan nu ar trebui considerat ca provenind dintr-o sămânță omenească, ci ca fiind un fiu al zeilor, acest fapt ne aduce aminte de îneputul Evangheliei după Matei şi al Evangheliei după Luca. Când ni se spune apoi că naşterea sa o ia prin surprindere şi o tulbură pe mama sa, acest lucru ne aminteşte de naşterea lui Iisus din Nazaret şi de evenimentele din Bethlehem, aşa cum sunt povestite ele în Evanghelii. Când aflăm apoi că această individualitate, crescând, îi surprinde pe cei din jur prin răspunsurile pline de înțelepciune pe care le dă preoților, acest lucru ne aduce aminte de scena cu Iisus de doisprezece ani, în templu. Şi când, în sfârşit ni se mai spune că această individualitate a mers la Roma, că a întâlnit acolo convoiul funebru al unei tinere fete, că acest convoi a fost oprit şi că această individualitate a înviat pe cea moartă, aceasta ne aminteşte şi de o înviere din morți povestită de Evanghelia după Luca. Şi dacă este vorba de miracole, se povestesc nenumărate miracole ale acestei individualități contemporană cu Christos Iisus. Da, ea se aseamănă într-atât cu Christos Iisus încât despre ea se poveşteşte că după moarte s-a arătat oamenilor aşa cum s-a arătat Christos Iisus după moarte discipolilor Săi. Şi atunci când, dinspre partea creştină, se prezintă tot felul de argumente, fie pentru a desconsidera acest personaj, fie chiar pentru a-i nega realitatea istorică, acestea nu sunt cu nimic mai prejos decât cele care se invocă împotriva istoricității lui Christos Iisus însuşi. Această individualitate este cea a lui Apollonius din Tyana [Nota 34], şi despre el noi vorbim ca despre un adevărat mare Inițiat, care a fost contemporanul lui Christos Iisus.
Dacă ne întrebăm acum care este diferența între a-l viețui pe Christos Iisus şi a-l viețui pe Apollonius din Tyana, trebuie să înțelegem mai întâi despre ce este vorba când îl viețuim pe Apollonius.
Apollonius din Tyana este o personalitate care a trecut prin multe Încarnări, care şi-a cucerit forțe înalte şi care a atins oarecum un punct culminant în încarnarea situată la începutul erei noastre. Această individualitate, pe care noi o urmărim de-a lungul multor încarnări precedente, se află, atunci când se manifestă în corpul lui Apollonius din Tyana, aici, pe scena ei pământească. Cu ea avem de-a face. Şi pentru că noi ştim că o individualitate omenească participă la construirea corpului omenesc, că aceasta nu este pur şi simplu o chestiune duală, ci că individualitatea omenească însăşi îşi elaborează forma în care există acest corp, trebuie să spunem: Corpul acestei individualități a fost adus până la o anumită formă în sensul acestei individualități. Nu acelaşi lucru îl putem spune în ceea ce-l priveşte pe Christos Iisus. Christos a intrat în corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral al lui Iisus din Nazaret când avea treizeci de ani, nu a lucrat deci din copilărie la construirea acestui corp. În cazul individualității lui Christos avem de-a face cu un cu totul alt raport față de corp decât avea Apollonius cu corpul său. Dacă ne îndreptăm în Spirit privirea spre individualitatea lui Apollonius din Tyana, ne spunem: Există o problemă a acestei individualități, şi această problemă se desfăşoară ca viață a lui Apollonius din Tyana. Şi dacă vrem să ne reprezentăm grafic, printr-un desen exterior, cursul unei astfel de vieți, acest lucru îl putem face în modul următor:
desen
Linia orizontală indică individualitatea continuă; apoi în a avem o primă încarnare, după ea, în b, o viaţă între moarte şi o nouă naştere, apoi, în c, o a doua încarnare, după ea, în d, încă o viaţă între moarte şi o nouă naştere, apoi o a treia încarnare şi aşa mai departe. Ceea ce trece aici prin toate aceste încarnări, individualitatea omenească, este oarecum ca un fir de viaţă umană existent în afara învelişurilor existenţiale, în afara învelişurilor corpului astral, a corpului eteric şi a corpului fizic – dar şi între moarte şi o nouă naştere este în afara a ceeea ce mai subzistă din corpul eteric şi corpul astral, prin acesta firul vieţii fiind totodată mereu izolat de ceea ce este Cosmosul exterior.
Dacă vrem să caracterizăm esenţa vieţii lui Christos, va trebui să o facem într-un alt mod.
Aici trebuie să spunem: Această viaţă a lui Christos, dacă avem în vedere încarnările precedente ale lui Iisus din Nazaret, se desfăşoară oarecum în acelaşi mod. Când însă trasăm firul vieţii trebuie să ne spunem: În al treizecilea an al vieţii lui Iisus din Nazaret individualitatea părăseşte acest corp, astfel încât începând din acest moment nu mai avem decât învelişul alcătuit din corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Forțele pe care le dezvoltă individualitatea nu se află în învelişurile exterioare, ci în firul vieţii Eului, care trece. din încarnare în încarnare. Aşadar, forţele care au aparținut unei individualităţi zarathustriene şi care au slujit spre pregătire în corpul lui Iisus din Nazaret pleacă odată cu individualitatea lui Zarathustra. De aceea vom spune: Ceea ce există acum drept înveliş este o organizare omenească normală, nu este însă o organizare umană care – în măsura în care priveşte individualitatea – să poată fi numită o organizare specifică Inițiatului, ci ea este om simplu, slab. Și acum intervine evenimentul obiectiv: în timp ce în mod obişnuit firul vieţii continuă, precum în a şi în c, aici, în e, el deviază; în schimb, entitatea christică pătrunde în organizarea triplă prin Botezul lui Ioan Botezătorul în Iordan.
desen
Această entitate christică trăieşte de aici încolo, de la Botezul în Iordan şi până în al treizeci şi treilea an, până la Evenimentul de pe Golgota, ca entitate christică, aşa cum am explicat ,adesea. A cui problemă este deci viaţa lui Christos Iisus de la treizeci de ani până la treizeci şi trei de ani? Nu este o problemă a individualității care a trecut din încarnare în încarnare, ci este o problemă a acelei individualităţi care, venind din Cosmos, a intrat în corpul lui Iisus din Nazaret; este problema unei individualităţi, a unei fiinţe ce vine din adâncul Universului, ce nu a mai fost niciodată până atunci unită cu Pământul şi care acum s-a unit cu un corp omenesc. În acest sens, evenimentele care se petrec între anii treizeci şi treizeci şi trei ai vieţii lui Christos Iisus, adică între Botezul în Iordan şi Misteriul. de pe Golgota, nu sunt evenimentele unui om; ci sunt evenimentele Dumnezeului Christos. De aceea, ceea ce se întâmplă aici nu este de ordin pământesc, ci de ordin cosmic, fiindcă toate acestea nu au, avut de-a face cu un om. Semnul că ele nu au avut nimic de-a face cu un om este, că cel care a locuit în corpul lui Iisus până la al treizecilea an al său a părăsit acest corp.
Ceea ce se întâmplă are o anumită legătură cu evenimentele care s-au petrecut înainte ca măcar un fir de viată omenească, precum cea a noastră, să fi pătruns într-o organizare fizică omenească. Trebuie să ne întoarcem în timpurile vechii Lemurii, în care pentru prima dată individualități omeneşti au coborât din înălțimile divine pentru a se incarna în corpuri pământeşti, să urcăm până la acel eveniment indicat de Vechiul Testament drept Ispitirea prin şarpe. Acest eveniment este de un gen cu totul remarcabil. De urmările lui au suferit toți oamenii, pe măsură ce s-au încorporat. Căci dacă acest eveniment nu ar fi avut loc, întreaga evoluție pe Pământ ar fi fost alta, iar oamenii ar fi trecut din încarnare în încarnare într-o stare mult mai desăvârşită. Prin aceasta însă ei au fost înglodați mai adânc în materie, fapt care, alegoric vorbind, este numit Căderea în păcat. Dar abia această cădere este ceea ce l-a trezit pe om la individualitatea sa actuală; aşa încât omul, ca individualitate ce trece din încarnare în încarnare, nu este răspunzător de păcatul originar. Ştim însă că spiritele luciferice sunt responsabile de păcatul originar. De aceea noi trebuie să spunem: Înainte ca omul să devină om în sens pământesc a avut loc un eveniment divin, un eveniment suprasensibil, prin care omului i-a fost impusă o împletire tot mai strânsă cu materia. Este adevărat că prin acest eveniment omul a ajuns la forţa iubirii şi la libertate, dar prin aceasta i-a fost impus ceva ce el nu şi-ar fi putut impune prin propria sa forță. Această împotmolire în materie nu a fost o faptă omenească, ci un act divin, care a avut loc înainte ca oamenii să fi putut participa la elaborarea destinului lor. A fost o înțelegere încheiată între puterile superioare ale evoluției continue şi forțele luciferice. Asupra acestor evenimente vom reveni mai în detaliu, însă, cu permisiunea dumneavoastră, vom înfățişa doar esenţialul.
Ceea ce s-a petrecut atunci avea nevoie de o compensare. Căderea în păcat, acest fapt preomenesc petrecut în om, a avut nevoie de o compensare, care, de asemenea, nu a fost o problemă a omului, ci o chestiune a zeilor. Vom vedea că această chestiune a trebuit să se petreacă atât de jos sub planul material pe cât de sus deasupra acestui plan s-a petrecut celălalt aspect, înainte ca omul să se fi împotmolit în materie. Dumnezeu a trebuit să se cufunde tot atât de adânc în materie pe cât El le-a permis oamenilor să se adâncească în ea.
Dacă lăsati aceste fapte să actioneze asupra dumneavoastră cu întreaga lor gravitate, veţi înțelege că această încarnare a lui Christos în Iisus din Nazaret a fost o problemă care Îl privea pe Christos însuşi. Dar care a fost atunci rolul omului? Inițial de a privi ca spectator cum Dumnezeu compensează fapta Căderii în păcat printr-o altă faptă în sens opus. Această faptă n-ar fi fost posibilă, fiind încarnat într-o personalitate de Inițiat; căci o personalitate de Ințiat s-a eliberat prin efort propriu de efectele căderii în materie. Această acțiune a fost posibilă doar într-o personalitate cu adevărat şi total umană, care, ca om, nu ar fi depăşit cu nimic pe ceilalți oameni. Ea i-a depăşit doar înainte să fi împlinit treizeci de ani, nu şi după aceea. Aşadar, prin ceea ce s-a întâmplat atunci evoluția omenirii a fost făcută părtaşă, ca la începutul evoluției omenirii, în epoca lemuriană, la un eveniment de ordin divin. Iar oamenii au fost făcuți părtaşi la o problemă a zeilor, au putut-o privi, pentru că zeii trebuiau să ia în ajutor lumea fizică pentru a-şi putea regla această problemă între ei. De aceea este mult mai bine să spunem: Christos a adus zeilor răscumpărarea, pe care El nu o putea aduce decât într-un trup fizic omenesc – este cea mai bună formulă care poate fi utilizată. În ceea ce îl priveşte pe om, el a rămas să fie spectator la o problemă ce îi priveşte pe zei.
Prin aceasta natura umană a suferit unele modificări. Acest lucru oamenii l-au resimtit pur şi simplu în cursul evoluției lor. Şi prin acesata s-a deschis cea de a treia cale, alături de celelalte două, care au fost indicate. Spirite profund creştine au vorbit adesea despre aceste trei căi. Din lista lungă a celor pe care i-am putea numi aş alege numai doi oameni, care într-un mod cu totul remarcabil au adus mărturie pentru faptul că Christos – care începând din secolul al XX-lea poate fi contemplat cu ajutorul facultătilor omeneşti superior dezvoltate – poate fi recunoscut, simțit şi viețuit prin sentimente care înainte de Evenimentul de pe Golgota n-ar fi putut exista sub aceeaşi formă.
Iată, de exemplu, un spirit care prin întreaga sa evoluţie sufletească poate fi considerat un adversar puternic al acelui curent pe care noi l-am definit drept iezuitism: Blaise Pascal [Nota 35]. El ocupă un rang foarte înalt în istoria vieţii spirituale, fiind unul care a denunţat racilele vechii Biserici, care au luat amploare, fără a cădea însă în raționalismul modern. Ca atâtea alte spirite mari, şi el a rămas în fond singur, cu gândurile lui. Dar care este fondul gândurilor sale de la începutul epocii moderne? Dacă încerci să aprofundezi ideile din operele sale, care sunt la îndemâna oricui, întrucât ele au apărut în ediţie de buzunar la Biblioteca Universală, şi îndeosebi din incitanta sa carte de Cugetări, accesibilă acum, vezi ce a presirnţit el că ar fi devenit oamenii dacă Evenimentul christic nu ar fi avut loc. În străfundul inimii sale, Pascal s-ar fi întrebat: Ce ar fi devenit omul dacă Christos n-ar fi interevenit în evoluţia omenirii? Şi el răspunde: Noi putem simţi că omul, în sufletul său, este expus la două pericole. Primul constă în faptul că omul îl recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind identic cu propria sa entitate: cunoaşterea lui Dumnezeu în cunoaşterea. omenirii. La ce duce ea? Dacă nu-L recunoaşte decât pe Dumnezeu, ea îl poate duce, pe om la orgoliu, trufie şi înfumurare; prin asta omul distruge forţele sale cele mai bune, pentru că le împietreşte în orgoliu şi trufie. Este o cunoaştere a lui Dumnezeu care ar fi fost totdeauna posibilă, chiar dacă niciun Christos nu ar fi venit pe Pământ, chiar dacă impulsul christic nu ar fi acţionat ca un impuls în toate inimile omeneşti. Oamenii L-ar fi putut recunoaşte oricând pe Dumnezeu, dar prin conştienţa din propriul lor piept ei ar fi devenit trufaşi. Ar mai fi putut exista însă şi oameni care se închid cunoaşterii lui Dumnezeu, care nu vor să-L recunoască pe Dumnezeu. Aceştia, dimpotrivă, nu văd decât slăbiciunea, mizeria omenească, ceea ce, în mod necesar, este urmat de disperarea omenească. Acesta ar fi al doilea pericol, cel care ameninţă sufletele celor care ar refuza cunoaşterea lui Dumnezeu. După Pascal, nu există decât aceste două posibilităţi: orgoliul sau trufia şi disperarea. Atunci, în evoluţia omenirii a intervenit Evenimentul christic, prin care fiecare om a căpătat o forţă ce îi permite nu numai să presimtă existenţa lui Dumnezeu, ci şi să înțeleagă că acest Dumnezeu s-a făcut asemenea oamenilor, că a trăit printre ei. Singurul mijloc de vindecare a orgoliului este de a-ţi îndrepta sufletul către Christos, care s-a supus morţii pe cruce. El este însă şi singurul tămăduitor al oricărei disperări. Căci această umilință nu este una care te face slab, ci una care dă forţa de a invinge disperarea. În sufletul omenesc, conform lui Pascal, mijeşte ca mediator între trufie şi disperare, Vindecătorul, Mântuitorul. Acest lucru îl poate simţi orice om şi fără să fie clarvăzător. Şi asta este pregătirea pentru Christos, care începând din secolul al XX-lea va fi vizibil pentru toţi oamenii, care va învia ca vindecător al trufiei şi disperării în pieptul oricărui om, care a fost simțit şi înainte, numai că în alt fel.
Şi al doilea martor pe care aş vrea să-l amintesc, din lungul şir de oameni care simt ce poate fi propriu unui creştin, este Vladimir Soloviov [Nota 36], despre care am avut adesea prilejul să vorbesc. Soloviov atrage şi el atenţia asupra a două forţe din natura omenească, între care trebuie să se situeze ca mediator Christosul personal. El spune: Sufletul omenesc aspiră la două lucruri: la nemurire şi la înțelepciune sau perfecţiune morală. Dar acestea două nu sunt în mod a priori consubstanţiale naturii omeneşti. Căci natura omenească împărtăşeşte aceeaşi soartă cu toate naturile, iar natura nu conduce la nemurire ci la moarte. Şi, în cugetări foarte frumoase, acest mare gânditor al prezentului expune, în deplin acord cu ştiinţa exterioară, cum moartea se întinde peste tot. Dacă privim natura exterioară, cunoaşterea noastră primeşte acest răspuns: Există moarte! În noi trăieşte însă aspiraţia către nemurire. De ce? Pentru că în noi trăieşte aspiraţia către desăvârşire. Şi pentru a vedea că în noi trăieşte aspiraţia către desăvârşire, este suficient să aruncăm o privire în sufletul omenesc: Pe cât de adevărat este – spune Soloviov – că trandafirul roşu este impregnat cu culoarea roşie, tot atât de adevărat este şi că sufletul omenesc este înzestrat cu aspiraţia către desăvârşire. Dar, adaugă Soloviov, o strădanie către desăvârşire fără aspiraţia spre nemurire este minciuna existenţei. Căci, conform filosofului, ar fi absurd ca sufletul să sfârşească precum întreaga existenţă naturală, prin moarte. Şi pentru că întreaga existenţă naturală ne spune că există moarte, sufletul omenesc este nevoit să se ridice deasupra existenţei naturale, pentru a căuta în altă parte răspunsul. Şi el spune atunci: Uitaţi-vă ce vă răspund oamenii de ştiinţă atunci când îi întrebați despre legătura sufletului omenesc cu natura. Ei afirmă că în natură domneşte o ordine mecanică, iar omul este integrat în ea. Şi ce vă răspund filosofii? Ei spun că o lume de gânduri goală şi abstractă ar străbate ca element spiritual toate realităţile din natură, fapt ce poate fi cunoscut pe cale filosofică. Niciuna dintre acestea nu constituie un răspuns dacă omul devine conştient şi, din lăcaşul acestei conştienţe, se întreabă: Ce este desăvârşirea? – Dacă el ajunge să îşi dea seama că trebuie să aspire la desăvârşire şi la adevăr şi dacă se întreabă ce forţă îi poate satisface acest dor, în faţa lui se deschide perspectiva unei sfere aflate deasupra naturii, care la început apare pentru sufletul său ca o enigmă, fără a cărei rezolvare sufletul omenesc se poate considera o minciună. Această sferă enigmatică este sfera harului. Nici filosofia, nici ştiinţele naturii nu pot concilia sfera harului cu existenţa; căci forţele naturii acţionează mecanic, iar forţele gândurilor au doar o realitate de gânduri. Ce are însă o realitate deplină pentru a lega sufletul cu nemurirea? [Nota 37] Este Christos personal care acţionează în lume. Şi numai Christosul cel viu, nu cel doar imaginat, poate da un răspuns. Cel care acţionează doar în suflet lasă totuşi sufletul singur; căci sufletul nu-şi poate naşte singur sfera harului. Ceea ce se află mai sus decât natura, ceea ce stă acolo ca un fapt real precum natura însăşi, Christosul personal, Christosul istoric, El este cel care ne dă răspunsul, iar acest răspuns nu este unul imaginat ci unul real.
Şi acest filosof ajunge acum la răspunsul cel mai extraordinar, cel mai spiritual care poate fi găsit la sfârşitul epocii ce tocmai s-a încheiat, puţin înainte să se producă acel eveniment care v-a fost indicat de atâtea ori – deschiderea forţelor spre contemplarea lui Christos începând cu secolul al XX-lea.
Şi simţind această realitate, acea conştienţă, pe care Pascal şi Soloviov au descris-o în mod clasic, a fost numită credinţă. Aşa au numit-o şi alţii. Cu noţiunea de credinţă putem ajunge în ce priveşte sufletul omenesc la un conflict ciudat, în două direcţii. Parcurgeţi evoluţia noţiunii de credinţă şi punctul de vedere al criticii cu privire la acest subiect. Astăzi s-a ajuns să se spună că credinţa ar trebui dirijată prin ştiinţă şi că orice credinţă care nu se sprijină pe ştiinţă trebuie respinsă. Credinţa ar trebui, să zicem aşa, abolită şi înlocuită cu o ştiinţă. În Evul Mediu înseşi obiectele lumilor superioare erau supuse credinţei, iar credinţa era considerată ceva îndreptățit. Însuşi nervul fundamental al protestantismului se bazează pe faptul că credinţa este privită ca ceva îndreptățit, alături de ştiinţă. Credinţa este deci ceva ce izvorăşte din sufletul omenesc, alături de care se pune ştiinţa, care trebuie să fie comună tuturor. Este interesant să mai vedem cum un filosof, considerat de mulți un mare filosof, Kant [Nota 38], n-a putut depăşi niciodată noţiunea de credinţă. Căci noţiunea sa de credinţă merge în sensul că cunoştinţele pe care omul le poate dobândi cu privire la Dumnezeu, nemurire etc. trebuie să-i fie străluminate din cu totul alte zone; însă numai printr-o credinţă morală, nu printr-o ştiinţă.
Ideea de credinţă atinge cea mai înaltă expresie tocmai la acel filosof pe care l-am numit adineaori, la Soloviov, el fiind şi cel mai important susţinător al acesteia înainte de închiderea porţii şi indicând totodată, să zicem aşa, zorii unei lumi noi. Căci Soloviov cunoaşte o cu totul altă credinţă decât acele noţiuni de credinţă care l-au precedat. Spre ce a condus omenirea noţiunea de credinţă de până atunci? Ea a avut ca rezultat tendinţa materialist-atee spre o cunoaştere frustă a lumii exterioare – să zicem în sensul lui Luther, al lui Kant sau al monismului secolului al XIX-lea, spre o cunoaştere ce face caz de ştiinţă şi consideră credinţa ca ceva pe care sufletul omenesc l-a adoptat până la un moment dat, dintr-o slăbiciune inerentă. Noţiunea de credinţă a ajuns să fie considerată în final aşa pentru că a fost tratată drept ceva subiectiv. Dacă în secolele precedente credinţa era încă admisă ca o necesitate, secolul al XIX-lea a atacat-o tocmai pentru că s-ar afla în opoziţie cu ştiinţa, aceasta fiind ceva de natură general valabilă pentru sufletul omenesc.
Şi acum vine un filosof care, într-un anumit sens, recunoaşte noțiunea de credință ca un factor care facilitează ajungerea la un raport cu Christos, care până atunci nu era posibil, şi care consideră această credință, în măsura în care ea se raportează la Christos, o obligaţie interioară. Căci pentru Soloviov opoziţia nu este acum între „a crede şi a nu crede”; pentru el credinţa devine o necesitate prin ea însăşi. El vrea să spună că noi suntem obligaţi să credem în Christos, altfel fiind în postura de a ne autodesfiinţa şi de a face din existenţa noastră o minciună. Aşa cum apare forma de cristal într-o substanţă minerală, tot astfel apare credinţa în sufletul omenesc ca adevărata sa natură. De aceea sufletul trebuie să spună: Dacă eu recunosc adevărul din mine însumi şi nu minciuna, trebuie să realizez în propriul meu suflet credinţa. Credinţa este pentru mine o obligaţie interioară; dar la ea nu pot ajunge decât prin fapta mea liberă. – Şi Soloviov vede ca definitoriu în acţiunea lui Christos faptul că credinţa este în acelaşi timp o necesitate şi un act moral liber. Sufletului i se va spune ceva cam în felul următor: Tu nu poţi face altceva, dacă vrei să nu te desfinţezi pe tine, decât să-ţi dobândeşti credința; dar ea trebuie să fie propria ta faptă liberă! Şi acest filosof, ca şi Pascal, pune ceea ce vieţuieşte sufletul, pentru a nu se simţi pe sine o minciună, în legătură cu Christos Iisus istoric, aşa cum a intervenit el prin Evenimentele din Palestina în evoluţia omenirii. De aceea Soloviov spune: Dacă Christos nu ar fi intervenit în evoluţia omenească ca Christos istoric, aşa cum trebuie el gândit, dacă el n-ar fi făcut ca sufletul să simtă atât fapta interior-liberă cât şi necesitatea legică a credinţei, sufletul omenesc ar fi fost obligat în epoca postcreştină să se nege pe sine însuşi, să nu spună „Eu sunt” ci „Eu nu sunt!”. – În sensul acestui filosof, evoluţia în perioada postcreştină ar fi însemnat o continuă împletire a sufletului omenesc cu conştienţa interioară a lui „Eu nu sunt!”. Însă din momentul în care se încumetă să-şi atribuie lui însuşi existenţa, verbul a fi (n. t. ), el nu are altă soluţie decât să se refere la Christos Iisus istoric.
Prin această a treia cale avem, aşadar, şi pentru domeniul exterior, exoteric, un progres, cel pe calea credinţei. Acela care nu poate privi singur în lumea spirituală Îl poate recunoaşte pe Christos prin vestirile Evangheliilor. El Îl poate, de asemenea, recunoaşte pe Christos ascultând ceea ce i-a spus întotdeauna conştienţa clarvăzătoare: Dar, de fapt, au existat trei căi; pe deasupra, cea a cunoaşterii de sine, iar ea conduce – aşa cum ne spun cei doi martori menţionaţi şi, odată cu ei, miile de oameni care au făcut aceeaşi experienţă – la certitudinea că procesul cunoaşterii de sine. din perioada postcreştină este o imposibilitate fără alăturarea lui Christos Iisus persoanei omului; că sufletul trebuie fie să se nege pe sine, fie, dacă vrea să îşi afirme Sinea, să-L afirme odată cu ea pe Christos Iisus.
De ce acest lucru nu a fost la fel în timpurile precreştine vom vedea în zilele următoare.

sâmbătă, 21 decembrie 2013

HILARION-MESAJ

Hilarion- Mesajul saptamânii : 15-22 decembrie 2013

Preaiubitilor ,

Cu cât se apropie solstițiul și va intra în vigoare , umanitatea este înălțată tot mai sus și mai sus în câmpurile ei energetice și fiecare ființă este înzestrată cu prezența tărâmurilor angelice într-un mod mai cuprinzător decât înainte . Acest lucru permite fiecărui individ să primească grația tărâmurilor angelice care ajută la deschiderea inimilor și sufletelor lor la frecvențe mai înalte de lumină și iubire . Pe măsură ce fiecare primește un aflux mai mare de descărcări de energie cristică în inima lor , are loc o schimbare profundă și subtilă în viața lor de zi cu zi . Acest lucru va începe să se arate în expresiile dintre fiecare membru al umanității , în timp ce acestia interacționează și se conectează unii cu alții . Atributele și calitățile de pace , bunătate iubitoare și bunăvoință vor deveni , mai adesea ,exprimate , unul cu celălalt , pe măsură ce omenirea începe să înțeleagă scopul mai mare al multor lucruri care nu au fost disponibile pentru discernământul ei înainte .

Peste tot pe planetă , va răsări o mișcare de conștiință a iubirii și omenirea va fi ridicată într-o percepție mai înaltă a scopului ei adevărat de a fi aici, în istoria acestei planete în acest moment . Multe descoperiri vor începe să aibă loc în conștiința fiecărui individ și vor fi reflectate de oglinzile iubirii și de constiinta unitatii în cele mai mari expresii ale vieții pe pământ. Oamenilor nu le va mai fi frică sau să se simtă constrânși să-și exprime pe deplin iubirea ce o simt la un moment dat în inimile lor . Toată frumusețea calitătilor superioare din fiecare suflet se va ridica la suprafata în bucurie și fericire în expresia exterioară . Fiecare individ va face efortul de a redirectiona gândirea în procesele care binecuvântează pe alții și pe ei înșiși prin acțiunile, gândurile și faptele lor . Plata acesteia înainte va deveni , expresia regulată în fiecare individ , așa cum acestia înțeleg că prin dăruire altora ei la rândul lor ,își dau lor înșiși.

Se va vedea ca legile universului vor îndeplini intențiile cele mai mari ale omenirii , cu o frecvență mai mare și oamenii vor realiza mult mai ușor împlinirea visurilor lor cele mai profunde și dragi decât înainte . Fiecare suflet va înțelege faptul că este răspunzător pentru binele care se manifestă în viața lui, pentru că este ceea ce el a oferit pentru a deveni o realitate . Această lege a fost mereu în vigoare , dar densitatea planetei a fost una care a fost mult mai lentă pentru a se realiza . Totul se schimbă acum rapid și minunile lumii în care umanitatea trăiește si respiră vor fi văzute , recunoscute și apreciate . Într-adevăr , aceasta este cea mai frumoasă și mai minunată planetă din univers ! Omenirea are un mare potential în interiorul celulelor si în sistemul ADN și acesta va începe să se manifeste în mod natural și cu bucurie.

Peste tot pe planetă , se va vorbi în pace și armonie , decretând o mai bună experiență de viață pentru toate sufletele care aleg să se încarneze într-un corp fizic , astfel încât acestea să poată aduce finalizarea planului și scopului vieții lor . Energia iubirii se va manifesta cu o mai mare frecvență și intensitate decât înainte si din aceasta cauza , va fi o transformare în interiorul fiecărei persoane , care nu a mai fost niciodată înainte imaginată . Fiecare persoană va fi smerită , pe măsură ce aceasta realizează ce mare oportunitate le-a fost oferită în întruparea lor pe această planetă în timpul acestor vremuri iar acest lucru se va atribui renașterii calităților superioare de exprimare din cadrul fiecărui individ și din cadrul sistemelor care au funcționat pe această planetă .

Omenirea se va ridica la unison cu Pământul , pe măsură ce aceasta este înălțată în energiile care pătrund toată viața pe Pământ și va fi nevoie de un efort foarte mare pentru a rectifica orice rău făcut Pământului și tuturor regatelor în căutarea bogătilor mai presus de toate . Vor fi modalități mai bune de căutat pentru a asigura elementele esențiale pentru toată omenirea care vor fi în armonie cu toată viața pe Pământ . Acest lucru va facilita punerea în aplicare a unei noi tehnologii , care a fost suprimată în trecut și va face viata pe planeta mai simplă și mai ușoară decât a fost experimentată înainte. Toți cei care primesc aceste cunostinte noi sunt cei care au fost de acord să le împărtășească în mod liber , în scopul de a aduce transformarea în dimensiunile mai înalte ale conștiinței în aplicare mai repede . Acesta este cel mai incitant progres în procesul de ascensiune pe planeta voastră .

Pâna saptamâna viitoare ...

EU SUNT Hilarion

© 2013 Marlene Swetlishoff / Tsu-Tana (Soo-tam-ah) Pastratorul al simfoniilor Gratiei

www.therainbowscribe.com

traducere Eliza Fatihttp://luminapegeea.blogspot.ro/

Faceți căutări pe acest blog

BLOGAREALA

FII MANDRU CA ESTI ROMAN

FII MANDRU CA ESTI ROMAN